Ziua Recoltei, 1961

De Ziua Recoltei, la indicaţia fostului prim ministru Ion Gheorghe Maurer şi adjunctul acestuia I. Dinculescu, s-a hotărât organizarea unei întâlniri la „Cules de vie şi băut must proaspăt“ cu toţi cei 106 ambasadori acreditaţi la Bucureşti. A fost o sărbătorire a recoltei toamnei pentru înfrăţirea şi cunoaşterea mai bine a tuturor reprezentanţilor diplomatici. Sub supravegherea mai multor demnitari din MAE toată acţiunea a fost organizată desăvârşit pe 20 septembrie, când musafirii au fost primiţi cu coşuleţe împletite din răchită, ştergare ţărăneşti şi două sticle de vin cu inscripţia festivităţii. În ziua aceea parcă şi Soarele a îmbrăţişat Podgoria şi Staţiunea în toată splendoarea lor zâmbitoare.

 

Odobeşti, Ziua Recoltei, 1961

 

După finalizarea cu succes a acţiunii, filmată şi fotografiată din toate unghiurile, s-a trecut la servirea mesei precedată de o degustare ştiinţifico-romanţată a unor vechi vinuri din vinoteca Staţiunii.

Pe o pancartă la intrarea în oraşul-staţiune-podgorie scria cu litere mari:

Bine aţi venit în oraşul dintre vii

Dintre vii şi bucurii

Cu vinuri roşii şi aurii

Care produc bucurii şi celor cu tâmplele argintii (sau chelii)

Ce-şi doresc şi două soţii.

 

Toţi cei peste 100 de ambasadori şi familiile lor au ascultat neclintiţi, ca la o liturghie, prezentarea şi romanţarea vinurilor supuse degustării. Am început cu câteva expresii şi zicale strămoşeşti:

Dintre sutele de împărăţii

Plugul şi vinul au fost coroana întâi,

Cât-îi lumea de deşteaptă

Tot de la plug mâncare aşteaptă.

 

şi

Oricât de mare e civilizaţia, tot de la plug îi vine alimentaţia.

 

Am continuat cu prezentarea succintă a vinurilor pe soiuri. După introducerea:

Degustarea nu-i o simplă băutură

Ci un act de mare cultură şi vinicultură

Fiind o adevărată binecuvântare

Care-i prinde bine oricui, oricât ar fi de mare.

a urmat prezentarea vinului de Fetească albă, care poartă nume feminin, fiindcă este un vin plăcut, sec, dulcuţ sau dulceag ca şi o fată mare iubitoare, care „poate induce mai mulţi bărbaţi în eroare“. Noi l-am numit vinul „directorilor tineri cu secretarele mai vârstnice şi soţiile mai ruginite“.

La vinul de Riesling italian: „Este vinul care înmoaie şi inima miniştrilor dar nu o subordonează pe a femeilor – oricând, oriunde şi cu orice «marf㻓.

La vinul de Fetească neagră „trotilul vinurilor roşii de Odobeşti“ am reverberat următoarele: „Are renumele său de vin delicat pentru bărbaţi şi întineritor pentru vârstnici şi bunici. Este vinul care înviorează virtuţile bărbaţilor şi tresaltă valenţele femeilor. Feteasca neagră conferă graţie şi feminitate doamnelor şi domnişoarelor – blonde sau brune – de unde îi vine şi numele.“

La rubiniul vin de Cabernet Saugvinon, numit şi „sângele dacilor la încuscrirea cu romanii“:

Cum îl pomeneşti te şi gândeşti la o diavoliţă de fată

Şi un drac de băiat

Care vor să săvârşească un dulce păcat

Care apoi să fie cât mai des repetat.

 

La Odobeşti se servesc numai vinuri licori

După care îţi vine să te însori

Sau să iubeşti până mori

Două cadâne «lipitori» de 18 anişori.

 

Am încheiat cu cele spuse I. B. Tito la deschiderea primului Concurs Internaţional de Vinuri de la Liubliana în 1955:

Pământ, pace, pâine, vinuri valoroase şi realizări glorioase

Şi cu femei frumoase, dar să nu afle soţiile voastre.

 

În încheierea manifestării cultural-vitivinicolă de la Odobeşti pentru sărbătorirea fastuoasei Zile a Recoltei într-un mod inedit, ambasadorii acreditaţi la Bucureşti satisfăcuţi că recoltaseră struguri cu mâna lor şi degustaseră mustul obţinut la umbra tulpinii unui butuc de viţă-de-vie ne-au oferit numeroase cadouri inedite dar foarte mult râvnite: de la noile pixuri policolore abia apărute pe piaţă, stilouri „Pelikan“, „Caveco“ cu peniţă de aur, numeroase şi variate cruciuliţe şi iconiţe cu lănţişoare, multe vederi din podgoriile lumii viticole, mici albume şi chiar albume enciclopedice color „Larousse“ din podgoriile Europei occidentale, mici tablouri, copii ale unor mari artişti celebri, cărţi în ediţii de lux, statuete cu figura lui Dom Perignon – fondatorul şampaniei în lume, statuia altoirii din faţa celei mai vechi Şcoli naţionale de viticultură „Montpellier“, Franţa, reprezentând doi tineri – altoiul şi portaltoiul îngemănaţi firesc pentru salvarea viţei de viei de flagelul filoxerei.

 

Carte de vedere înfăţişându-l pe Dom Perignon, creatorul şampaniei

 

Noi le-am oferit un coşuleţ din nuiele împletite cu un ştergar ţărănesc tricolor şi două sticle de vin vechi cu eticheta Staţiunii şi emblema întâlnirii noastre sărbătoreşti sub titulatura : „Culesul viilor şi gustatul mustului proaspăt la Odobeşti“, cadouri oferite de frumoasele noastre eleve, pecetluite şi printr-un pupat de invidiat, repetat şi de neuitat. Toate cadourile care ne-au „furat“ privirile ne-au umplut sufletul de bucurie, crezând că o să avem şi noi parte de un „bibelou“. Totul a fost preluat de MAE, numărat şi filmat.

 

După sărbătoare…

După încheierea acţiunii cu succes, felicitări şi aplauze din partea celor aproape 300 diplomaţi şi participanţi a venit – conform proverbului, „după vreme frumoasă şi bună, vântul şi furtună“. La sesizarea tendenţioasă a unui coleg prost famat (C.B.) şi pe la mai multe staţiuni mutat, pentru comportamentul ciudat şi excesul hormonal exacerbat am fost chemat la conducerea Centralei Cercetărilor Agricole din România, unde credeam că o să fiu felicitat pentru ecoul cel produsese acţiunea – un triumf mai mult decât naţional. Mi se reproşează de patrulaterul conducătorilor că de ce nu au fost chemaţi şi invitaţi la o asemenea sărbătorire cu faimă şi amploare naţională. Şi de ce la degustarea vinurilor nu am putut stăpâni şi evita unele discordanţe iscate pentru notele date vinurilor supuse degustării între ambasadorul bulgar, şeful Corpului diplomatic din România şi ambasadorul SUA.

Le-am precizat de la început că MAE a gestionat toată acţiunea, fără vreo intervenţie, nici din partea organelor locale. Iar în ceea ce priveşte discordanţa ivită la degustarea amicală a vinurilor pe fişe de apreciere personală, este o practică curentă şi la concursurile organizate ştiinţific, dar la o întâlnire spontană şi amicală, ca cea de la Odobeşti.

Atitudinea critică a fost de nesuportat, cu expresii şi epitetele pe care nu le aşteptam de la nişte personalităţi din conducerea unor unităţi de faimă naţională a cercetării româneşti. Le-am clasat în rândul celor fără o cultură şi educaţie elementară, deşi ştiam că toţi ocupaseră aceste funcţii nu prin merite ci prin numiri politicianiste. Primul, şi cel mai mare, mă judeca ca un monarh şi sultan cu cuvinte sub orice nivel de intelectual, suburban, ca să nu zic şi mai exact, grosolan, barbar şi bădăran. Ştiam că făcuse studiile la Moscova şi venise în ţară direct profesor universitar titular. Ştiam că îşi alesese un adjunct după chipul şi asemănarea sa; la fel făcuse şi cu noul director instalat la conducerea ICHV. M-aş fi aşteptat la un sprijin, măcar moral, de la directorul adjunct al ICHV – un cunoscut om de ştiinţă, bine cotat, dar fără multă conştiinţă…

În ultimii ani Staţiunea Odobeşti căpătase foarte mulţi adversari din partea conducerii centrale cât şi a altor surate pentru că era singura staţiune care putea sta ca finanţare pe picioarele sale şi cu aceste venituri îşi putea dezvolta baza materială. Producţiile record pe care le obţineam pe cele 300 ha de vie erau întotdeauna evidenţiate de fostul director al ICHV, N. Ştefan, acum ministru adjunct. La sfârşitul anului pentru producţia record obţinută, toţi salariaţii s-au bucurat de un premiu (ca şi la IAS) de 10 salarii, numai directorului, drept răsplată mi s-au acordat doar 2 salarii. În aprilie 1963 m-am pomenit cu altă răzbunătoare izbitură – directorul ICHV şi adjunctul său, îmi înmânează o notificare „cusută cu aţă albă“, prin care mi se face cunoscut că fostul profesor conducător al tezei de doctorat, acum director adjunct al ICHV, renunţă la subiectul tezei mele de doctorat din portofoliul său întrucât este foarte ocupat şi să-mi schimb tema (începută de 2 ani) sau conducătorul ştiinţific. În ciuda acestor impulsuri neaşteptate am cerut imediat telefonic voie profesorului T. Martin, să-mi fie conducător, care a acceptat bucuros propunerea mea. Pe vechiul conducător l-a supărat faptul că subiectul tezei de doctorat „Extinderea viilor pe nisipurile de la Iveşti prin descoperirea celei mai potrivite metode de plantare a viţei-de-vie pe nisipuri“ mi-a fost fixat de profesorul director adjunct, la o vizită de studii cu studenţii săi la IAS Iveşti, unde a constatat că Punctul experimental viticol era „o mică staţiune experimentală“ a Podgoriei Iveşti, a fost încântat de rezultatele obţinute şi virtuozitatea de a mă înhăma la o asemenea grea acţiune.